Cursa pe contrasens Amintirile unui prim-ministrude Radu Vasile(Partea I)Capitolul 3 Partidul National Taranesc vazut dinlauntru"Am intrat in Partidul National Taranesc in ianuarie 1990, desi gindul meu s-a indreptat mai intii catre liberali. Numai intimplarea si cuvintele unor colegi de facultate m-au facut sa-i aleg pe taranisti si nu pe liberali. Am intrat in politica mai mult din entuziasm decit din ambitie, ca toti cei carora le-a trecut prin minte atunci sa se apuce de un lucru pe care nu stiau a-l face, dar pentru care se simteau facuti. Participasem intr-un fel la revolutia din decembrie 1989, fiind martor direct la niste evenimente care, e drept, se petreceau peste mine. Imi amintesc de tinerii intinsi pe bulevardul Magheru, ca un covor viu de trupuri in fata taburilor si tancurilor sosite acolo. De cite ori imi aminteam de aceasta imagine neverosimila, imi spuneam ca tinerii aceia fusesera mai buni decit noi, cei aflati la virsta a doua, si imi repetam ca in politica trebuie sa incerc sa fiu la inaltimea acelui curaj pe care il vazusem pe bulevardul Magheru in 20 decembrie 1989. Pe 22 decembrie, impreuna cu doi colegi de la ASE, am intrat purtati in cladirea Comitetului Central al Partidului Comunist. Holul de la parter parea ca dupa razboi, calcai pe tablouri sfisiate si aruncate pe jos, pe maldare de carti imprastiate peste tot, privind ingrozit la peretii innegriti de funingine. Pe treptele ce duceau la etajul intii, citiva tineri revolutionari, cu arme pe genunchi, duceau cu schimbul la gura o sticla de bautura. Am stat putin si, simtind ca nu acolo era locul meu, am plecat. Am plecat fara sa banuiesc ca din 1992 aveam sa fiu senator si ca ma voi plimba pe coridoarele, acum atit de familiare mie, ale Senatului Romaniei, urcind scarile acelea, atit de mizere atunci.Am intrat in PNTCD in ianuarie 1990 si am vazut acest partid crescind sub ochii mei. Atunci nu banuiam ca va veni o zi cind acelasi partid va muri sub ochii mei. Cind un partid ia fiinta, treptele prin care el trece spre a se organiza nu se deosebesc cu nimic de stadiile prin care trece orice grup uman in interiorul caruia se incheaga progresiv o ierarhie. Daca iei mai multi oameni si ii pui sa stea in acelasi loc, ei vor alcatui mai intii o adunatura haotica si dezordonata, in care relatia dintre ei va fi una de neutralitate si de respect temator. Se vor tatona incercind sa-si masoare unul altuia puterile. Dar treptat, asemenea unui aluat ce creste sub actiunea unui ferment, dinlauntrul acestei mase haotice ce parea a nu fi supusa nici unui principiu de organizare se va ivi o ordine intrinseca, reprezentata de niste relatii de ierarhie, inevitabile si firesti. Pe scurt, se vor ivi liderii, adica cei cu opinie si putere de impunere asupra celorlalti, cei carora li se acorda autoritate in masura in care ceilalti sint dominati. Acestia din urma vor gravita in jurul liderilor deoarece, lipsiti fiind de autoritate, au nevoie de una primita din afara. Pe toti ii mina ambitia si dorinta de putere, dar puterea nu o vor avea decit cei nascuti pentru asta. Iata calea obisnuita prin care un grup se ordoneaza pe seama unei ierarhii ce creste din interiorul grupului. Dar lucrurile nu se petrec asa intotdeauna, caci mai e o cale de ordonare, iar aceasta cale e cea in care ierarhia este impusa de o vointa din afara partidului, care introduce cu de la sine putere o ierarhie care nu corespunde celei intrinsece. Urmarea fireasca e conflictul dintre cei ce sint de fapt inzestrati cu autoritate si cei carora li se da din afara, prin intruziune, autoritatea. Pina la moartea lui Coposu ierarhizarea PNTCD s-a facut predominant prin cea dintii cale. Dupa moartea lui, ierarhia a fost tulburata de interventia lui Constantinescu, care a strecurat in PNTCD acest cal troian care a fost Ciorbea. Numai ca nu poti peste noapte sa aduci un om intr-un partid si sa le spui celorlalti: "Iata liderul vostru! Urmati-l!" Asa ceva nu se intimpla decit in armata, dar intr-un partid, adica intr-un grup in care autoritatea se cistiga prin disputa directa si ciocniri fatise, iar nu prin grade acordate prin ordin, implantarea unui lider va fi urmata de respingerea fireasca a acestuia; cu o conditie insa, ca grupul sa fie deja ierarhizat, avind o ordine pe verticala bine inradacinata. Marea drama e ca moartea lui Coposu a prins PNTCD fara o ordine oficiala ferma, decesul lui survenind intr-un moment in care el nu apucase sa consfinteasca, prin desemnare directa, ordinea intrinseca a partidului. Da. e bine ce spun, lui Coposu nu ii mai ramasese decit sa spuna: "Aceasta e ierarhia in partid, o ierarhie pe care nu eu am creat-o, ci s-a creat singura, prin urmare decid ca succesorul meu la conducerea partidului sa fie cutare sau cutare" A asteptat prea mult, a sovait nepermis de mult, dar timpul nu a sovait si nu l-a mai asteptat. Daca ar fi desemnat succesiunea, lucrurile ar fi fost incheiate, caci orice venire a unui nou lider e insotita de anihilarea celor care pot fi o amenintare pentru noua conducere. Coposu insusi l-a anihilat pe Ratiu, in care a vazut intotdeauna singurul contracandidat serios la functia de presedinte al partidului. L-a anihilat tinindu-l deoparte, impingindu-l in esalonul secund, nefolosindu-l la adevaratul lui potential pe ardeleanul cu maniere britanice. Hirtia pe care totusi Coposu a apucat s-o scrie inaintea mortii si in care declara drept succesori pe Radu Vasile in functia de presedinte executiv si pe Ciumara in cea de secretar general al PNTCD a fost ignorata de Diaconescu si de Ionescu-Galbeni. "Bine, Radule, dar hirtia asta nu are nici o valoare, i-a fost luata cu forta lui Coposu, poate ca nici nu mai era constient cind a semnat-o!" Acestea au fost cuvintele lui Galbeni, iar Diaconescu, dornic sa fie el presedinte, a marsat la aceasta insinuare macabra si abjecta, pe care numai mintea lui Galbeni o putea nascoci. Una peste alta, moartea lui Coposu a lasat neterminata opera careia ii dedicase ultimii ani: organizarea PNTCD. Fara el, fara singura autoritate in fata careia se inclinau toti taranistii, frustrarile celor care nu aveau inzestrarea de a fi lideri, dar care nu se impacau cu ideea ca voi fi eu lider, au rabufnit fara oprelisti, partidul farimitindu-se in factiuni si coterii. Alegerea lui Diaconescu in functia de presedinte nu a calmat apele, caci Diaconescu, desi abil si dotat cu o viclenie de vulpe, era slab. Nu a putut inabusi despicarea taranistilor in grupuri de interese, despartite de o antipatie latenta, dar incurabila. Pe acest fundal de conflict latent a cazut intre noi Ciorbea. Constantinescu vroia sa faca din el un lider penetist, dar presedintele statului nu intuise tristul adevar ca Ciorbea nu putea fi lider din acelasi motiv pentru care Coposu fusese unul. Cu alte cuvinte, nu era nascut pentru asa ceva. Lui Ciorbea ii lipsea flerul psihologic si fondul de agresivitate inerent unui politician, in schimb avea din plin vointa de dominare. Si cum se intimpla de obicei, cei care vedeau in mine sfirsitul lor ca penetisti, si ii incredintez acum ca i-as fi inlaturat in primele 30 de minute de exercitare a functiei de presedinte, aceia s-au coalizat spontan in jurul lui Ciorbea. Si-au descoperit brusc o dragoste nebuna si cu neputinta de tulburat pentru un om care ar fi putut sa fie un bun lider sindical, dar nu lider al unui partid de care nu era legat prin nimic, decit numai prin dorinta fireasca de a avea, ca prim-ministru, sprijinul lui neconditionat. S-a creat astfel o tensiune ireconciliabila intre lideri de facto ai partidului si cei care ar fi vrut sa fie lideri fara sa aiba insa inzestrarea necesara. Din prima categorie faceam parte la inceput Ciumara, Spineanu si eu. Din cea de-a doua, coteria condusa de Galbeni si Remus Opris. Diaconescu, oricit de impaciuitor s-a straduit sa fie, s-a lasat pina la urma in seama bunului plac al presedintelui Constantinescu. De aceea, cit timp am fost prim-ministru, am fost sapat necontenit de cei carora nu li se inchisesera ranile iubirii lor inselate pentru Ciorbea, apoi de insusi presedintele partidului meu, prea slab pentru a intelege ce putere uriasa avea in calitatea lui de lider al PNTCD-ului, si, in fine, de presedintele statului, care nu a inteles sa fie un arbitru neutru pentru partidele politice, straduindu-se in schimb sa fie eminenta cenusie care conduce din umbra PNTCD-ul. Dar sa nu anticipez. E indeajuns sa spun ca e un gind amar sa stii ca doi demnitari de rang suprem, cum am fost eu si Constantinescu, nu au putut colabora. Asta ne-a costat pe amindoi: pe mine, functia de prim-ministru; pe el, cea de-a doua candidatura, desi costul cel mare l-am suportat eu si nu el.Intr-un partid urci in ierarhie prin trei mijloace: prin disputa directa, cind fiecare isi masoara fortele cu celalalt prin gravitarea in jurul unui lider care te ridica la nivelul lui, sau, daca ai stofa de lider, prin crearea unui grup de sustinatori si simpatizanti. Eu m-am folosit de toate cele trei mijloace de urcare in ierarhia PNTCD-ului. De la inceput, adica de la intrarea mea in PNTCD in ianuarie 1990, cind nu aveam nici cea mai mica idee despre ce este politica si despre ce inseamna cu adevarat sa o practici, am gravitat in jurul lui Corneliu Coposu. Si tot de la inceput nu m-am dat niciodata in laturi sa intru in disputa fatisa cu colegii mei. Din pacate, de cel de-al treilea mijloc nu m-am priceput sa ma folosesc pina la capat. Asa-numita factiune Radu Vasile din PNTCD, adica grupul de la Brasov, nu a fost neaparat o creatie a mea, ci un grup infiintat ad-hoc, nepremeditat, de catre taranistii care intelesesera in martie 1997 ca sustinerea lui Ciorbea in conflictul lui cu pedistii ar fi insemnat accentuarea unei crize care si-asa paralizase guvernul, zadarnicind orice masura de reforma. Toti acesti taranisti s-au grupat instinctiv in jurul meu.In ianuarie ma inscrisesem in PNTCD din entuziasm si ambitie, si simteam ca pot schimba tara, atat de optimist eram. In sediul central al PNTCD era atunci un haos de inceput de lume. O cladire veche si neamenajata, cu incaperi largi si neprimitoare, in care intra si iesea cine vroia, in care nu stiai cui sa te adresezi si pe cine sa cauti; domnea o agitatie atoatestapinitoare, in care trebuia sa te descurci cum poti. Un coleg de-al meu m-a introdus in birou la Barbusi. A fost primul taranist din vechea generatie pe care l-am cunoscut, un om alaturi de care mi-am inceput drumul in PNTCD si caruia ii port un respect nealterat de vreme. El m-a introdus mai tirziu in birou la Corneliu Coposu, omul despre care se stia ca in a lui mina se aflau friiele puterii in partid. In acele zile de dezorganizare totala, cind toate trebuiau luate de la inceput, cind se infiintau departamente si se faceau angajari de personal, cind febrilitatea de a face ceva te silea sa-ti depasesti reticenta celui care se stie novice in materie de organizare a unui partid, in acele zile puteai sa te apuci de orice pentru ca efortul tau era binevenit, si indiferent de lucrul de care te apucai stiai ca nu-l mai facusesi vreodata si ca trebuia sa-l inveti din mers. Niciodata nu am vazut atitia oameni apucindu-se sa faca niste lucruri pe care nu le mai facusera vreodata si fara sa aiba vreo idee daca vor face bine ce si-au propus. Se discuta enorm, toti aveau idei stringente si teorii fara pereche, fiecare avea in cap un program sau un plan de strategie pentru partid. Toti erau adeptii unei teorii economice sau ai unui curent politic, toti citisera carti despre politica si toti aveau lucruri extrem de importante ce trebuiau impartasite imediat celorlalti. Multi s-au inscris atunci in PNTCD, unii din nostalgia dupa niste vremuri pe care le apucasera in adolescenta, altii minati de imaginea idilica pe care o aveau despre politica taranista interbelica, altii pentru ca avusesera rude taranisti si, in fine, altii pentru ca pur si simplu vroiau sa se apuce de politica. De inceputurile acelea mi-amintesc cu melancolia unuia care a privit cu incintare revarsarea zorilor fara sa banuiasca faptul ca dupa racoarea aurorei va urma arsita unei dupa-amieze caniculare si inabusitoare cind sufletul ti se sleieste si simturile ti se tocesc, si cind apatia e asa de adinca si moleseala atit de grea ca aproape ai uitat de incintarea cu care ai privit zorii. Cita apatie si dezamagire e in noi, cei de azi, cei care atunci am sperat ca partidul acesta istoric va redeveni un pol de putere intr-o tara democratica! Ce amaraciune si ce dezamagire e in noi, cei care ne-am petrecut atitia ani intr-un partid care s-a destramat cu aceeasi repeziciune cu care a fost infiintat! Si cita durere ascundem in noi, cei care, daca am fi banuit ce se va alege din acest partid, am fi plecat din el a doua zi dupa ce ne inscrisesem! Oricita scirba am adunat in mine in acesti ani, nu pot sa ma gindesc la acele zile de inceput fara sa ma apuce dorul de ele si fara sa urlu de revolta la gindul ca totul s-a sfirsit.Dupa organizarea anevoioasa a partidului, a urmat primul congres, in 1991. Presedinte a fost ales singurul care merita aceasta functie, de altminteri cel care nici nu a avut contracandidat: Corneliu Coposu. La acel congres a participat si veteranul taranist Emil Ghilezean, fost ministru si fost guvernator al Bancii Nationale in perioada interbelica, omul cu cel mai inalt grad din vechea garnitura a Partidului National Taranesc. Congresul s-a desfasurat intr-o atmosfera apasatoare, cenusie. Stiam ce imagine catastrofala aveam in ochii multimii, taranistii fiind priviti atunci fie ca niste mumii malefice, reinviate in urma unei imbalsamari ce durase 50 de ani de comunism, fie ca niste capitalisti veniti din afara al caror singur gind era cumpararea pe nimic a tarii. Celor din prima categorie, ilustrata de Coposu, li se prezicea un sfirsit rapid si o compromitere definitiva, prin dezvaluirea angajamentelor de informatori ai Securitatii. Cei din a doua categorie, de pilda Ion Ratiu, erau intimpinati dispretuitor cu "Nu ne vindem tara!", fiind priviti ca niste capuse ce trebuiau silite sa se intoarca mai repede de unde venisera, din putredul si imoralul Occident. Un Occident putred, dar putred de bogat, si imoral, dar imoral puternic. Coposu, cu trasaturile lui adincite si brazdate, slab si imbatrinit, sporea si mai mult culoarea sumbra in care ne invaluise lumea. Avea o proasta imagine mediatica, si de cite ori n-a auzit el insusi sau nu a citit in ziare ca are cap de mort! Intr-adevar, nu avea nimic din telegenia atit de obligatoie astazi pentru a intra in gratiile unui electorat care a fost dresat sa-si aleaga liderii dupa criterii actoricesti.Acest om cu cap de mort era in realitatea lui vie un barbat frumos. Avea niste ochi albastri clari, cufundati in orbite adincite, si o privire blinda, ferma si uneori incruntata, de om patit si trecut prin tot ce poate fi mai rau. Statura lui inalta, impunatoare, corespundea perfect unui psihic echilibrat si unei inteligente rafinate. Era un animal politic de rasa, lucru de care insa aveam sa-mi dau seama cu incetul. Intre el si Iliescu era o relatie de evitare respectuoasa. Fiecare in sinea lui recunostea valoarea celuilalt, dar nici unul nu o arata. Se pastrau reciproc la distanta, neacceptindu-se prea mult unul langa altul.Coposu era un mare fumator si abia cunoscindu-l pe el am inteles ce inseamna a fuma tigara de la tigara. Cind ii atrageam atentia ca fumeaza prea mult, imi raspundea: "Viata mi-a luat totul, daca renunt si la fumat, cu ce mai raman?" Nu banuiam atunci, cind ii atrageam atentia ca fumeaza prea mult, ca eu insumi aveam sa ajung in timpul mandatului de premier sa fumez 2-3 pachete pe zi. In puscarie Coposu se lasase de fumat, insa cind a iesit dupa 17 ani, cintarind 57 de kg si abia tinindu-se pe picioare, a vrut de curiozitate sa fumeze tigarile lui preferate, Regale. Cum tigari cu un asemenea nume nu mai erau, s-a multumit cu Nationale, un alt nume care ii suna cunoscut lui Coposu. "Daca atunci, asa slab cum eram, mi-ar fi fost rau la prima tigara, n-as mai fi fumat. Dar cum mi-a placut, m-am reapucat de fumat si voi fumat pina la moarte." Coposu stia sa fie elegant, avea o distinctie a tinutei si o siguranta a miscarilor trupului care exercitau un efect miraculos asupra femeilor. Se simteau bine in prezenta lui, isi descopereau brusc o cochetarie pe care o virsta ca a lui ar fi exclus-o in mod obisnuit. Pesemne ca alura de cavaler urias si bonom, precum si siguranta lui eleganta creau femeilor o pornire inconstienta spre cochetarie. Coposu simtea acest lucru si il accepta cu o mindrie flatata si nemarturisita. Avea un umor moderat, poate prea sec si prea putin spontan pentru un politician. Conviv, accepta discutiile in contradictoriu, avind argumente numai acolo unde era vorba de teme care il interesau. In rest, accepta punctul de vederre al altora. Avea o stiinta a discursului ferm, fara a fi insa rigid in conceptii. In materie de politica, putini ii puteau riposta cind sustinea ceva. Rareori se supara, in sase ani cit am stat alaturi de el nu l-am vazut decit rareori iesindu-si din fire. O ultima suparare mare a avut-o in urma conflictului cu Bostan si "gruparea lui", cind a descoperit cu amaraciune ca Ionescu-Galbeni, Ioan Lup si altii i se impotrivesc. Atunci poate a realizat ca una din greselile savirsite era ca nu stirpise orice incercare de schisma interioara a partidului, ingaduind coteriilor sa-si infiripe coaja si lasind ca germenul fractionarii sa incolteasca discret dar tenace. Imbolnavindu-se brusc, nu a mai avut vreme sa desemneze in fata tuturor un succesor. Dupa moartea lui, coteriile s-au dezlantuit, frustrarile au izbucnit. Ca orice ardelean, se decidea mai greu, dar o data hotarirea luata, era de neclintit. Invatase sa lase lucrurile in voia lor, nu le silea, credea in firea ascunsa a toate si in mersul lor firesc si inexorabil, desfacut dintr-o lege launtrica. Ierarhia in partid nu o impusese, o lasase sa se inchege de la sine, pentru ca era suficient de destept ca sa stie ca liderii nu se numesc cu de-a sila, ci se impun singuri. Autoritatea lui era incontenstabila in ochii taranistilor, numai ca in societate era cel mai ponegrit si dispretuit om politic, provocind uri incredibile si antipatii feroce.Iar in 1991 imaginea lui in ochii romanilor era una de stafie malefica si tot astfel era si imaginea partidului pe care il conducea. Nemultumirea pe care ne-o provoca imaginea ce ne fusese atribuita, cea de ciocli ai Romaniei si de politicieni hotariti sa se razbune pe cele patru milioane de fosti membri ai Partidului Comunist, s-a rasfrint in 1991 asupra starii de spirit a participantilor la congres. Au fost multa nervozitate si multa nerabdare, invers proportionale cu optimismul nostru. La acest congres imi amintesc ca s-a iscat un conflict acerb intre Cicerone Ioanitescu si Constantin Ticu Dumitrescu, si am privit inmarmurit cum, in fundul salii, cei doi barbati ajunsi la virsta senectutii dadusera in mintea copiilor, tragindu-si fara retinere palme. Cam aceasta era starea de spirit din partid la ora congresului, eram posaci si incrincenati, caci perspectiva nu se intrezarea prea roza pentru taranisti.Campania electorala din 1992 ne-a gasit in aceeasi stare de spirit. Atunci am fost la un pas de a pleca din partid, dar nu pentru ca simteam ca nu avem mari sanse, ci pentru ca mesajul nostru era desuet, in afara timpului. Nu am putut niciodata sa sustin lucruri in care sa nu cred. In acea campanie electorala, am realizat brusc inutilitatea efortului meu, si mi-am destainuit aceasta convingere lui Barbusi: "Nu vedeti ca sintem in afara timpului?" Barbusi a insistat sa nu cedez intr-un moment de descurajare. "In politica trebuie sa ai rabdare, Radule. Caci fiecaruia ii vine rindul. Cine stie sa astepte, va avea succes", mi-a spus Barbusi. Aceleasi cuvinte le-am auzit cu alt prilej de la Coposu: "In politica trebuie sa ai o singura calitate: rabdarea!"Alegerile din 1992 m-au adus in Senatul Romaniei, alaturi de Corneliu Coposu. In Senat, intimplarea a facut ca in prima mea interventie sa iau cuvantul in sprijinul...puterii, reprezentata atunci de senatorul Adrian Paunescu de la PSM. Acesta cerea in numele partidului sau prelungirea datei-limita de depunere a certificatelor de proprietar. Luind apararea lui Paunescu, taranistii nu au privit cu ochi buni acest gest. Era un gest neasteptat intr-un timp in care clou-ul sedintelor Senatului erau interventiile patetice ale senatorilor UDMR pe de o parte, si ale unor senatori PSM si PSDR pe de alta parte, cit si imprecatiile verbale schimbate de senatorii PNTCD cu Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor. Faptul ca am sprijinit aceasta propunere, corecta in esenta, l-a luat prin surprindere chiar si pe autorul ei, Adrian Paunescu. Intors in scaunul meu, l-am intrebat pe Coposu daca are ceva sa-mi reproseze pentru gestul meu. Coposu a negat, caci era un om care putea sa distinga intre probleme de fond, principiale, si cele de suprafata, circumstantiale. Avea o uimitoare putere de a nu se lasa influentat de abjectiile care il tinteau. Ceea ce mie mi se parea o mojicie lui ii aparea ca ceva nesemnificativ, se vedea ca avea uzul hartuielii din politica interbelica, dar mai ales din inchisoare. De la el am invatat ca un politician trebuie sa aiba puterea de a da mina cu un adversar chiar si dupa ce acesta il injurase scabros in ziar cu o zi mai devreme. Asta aveam sa fac si eu, invatind sa dau mina cu Vadim a doua zi dupa ce ma spurcase din crestet pina-n talpi. Coposu si-a aratat o singura data nemultumirea in aceasta privinta: "Draga Radule, am auzit ca tu te intelegi bine cu Vadim, chiar sinteti prieteni!" "Sintem vecini, domnule Coposu, casele noastre sint despartite doar printr-un gard. Cind ne intilnim, eu il intreb de ce ma injura in Romania Mare, el se face ca nu stie si ne despartim politicos, alteori imi da o carte de-a lui cu autograf, si tot asa." Coposu nu a mai insistat, era prea deschis la minte ca sa se incurce in suspiciuni fata de mine sau in antipatii fata de Vadim. Stia prea bine cine era Vadim si isi amintea si el, cum imi aminteam si eu, ca in ianuarie 1990 Eugen Barbu si Vadim Tudor se prezentasera la sediul central al PNTCD oferindu-si serviciile de gazetari pentru ziarul Dreptatea. Coposu ii refuzase politicos, pentru a fi apoi tinta celor mai desfrinate injurii din partea celor doi. De aceea nu il mai surprindea nimic, isi croise o platosa interioara prin care nu se putea patrunde cu injurii, amenintari si calomnii.In toata aceasta perioada m-am apropiat incetul cu incetul de Coposu. Devenisem un obisnuit al casei lui. Locuia intr-un apartament cu doua camere, de o austeritate incredibila pentru un sef de partid. Alaturi de mine, Coposu ii primea frecvent pe Ciumara, Lepsa si altii. Straniu e ca nu ne-a spus nici unuia din noi ce planuri are in privinta conducerii. Era un om care observa si tacea, fara a-i lasa sa scape nimic din ceea ce avea de gind cu ierarhia partidului.Pina la moartea lui Coposu preocuparea mea a fost partidul, in timp ce el isi cheltuia cea mai mare parte a timpului in sedintele Conventiei Democrate. Conflictele din Conventie erau acerbe, lucru firesc avind in vedere ca se intilneau acolo taranistii, liberalii, social-democratii, ecologistii, Alianta Civica si Asociatia Fostilor Detinuti Politici. Discutiile in aceasta conventie erau interminabile; dupa ani de tacere toti tineau sa-si exprime punctul de vedere si sa mai fie si ascultati pe deasupra. Se cadea in aceleasi teorii sterpe si nu se lua nici o hotarire. Atunci mi-a fost dat sa aflu cita desertaciune poate fi intr-o adunare de oameni in care fiecare vrea sa fie mai destept decit ceilalti. Coposu pleca epuizat de acolo si de cite ori il intilneam la el acasa dupa o asemenea sedinta simteam cit de amarit e de prostia unei adunari in care democratia e inteleasa ca drept al oricui de a-si da cu parerea. Cind urma o alta sedinta, il treceau fiorii dinainte, si ofta: "Iar trebuie sa ma duc acolo, sa-i ascult pe toti cum bat cimpii." Se discutau probleme ridicole prin micimea lor, si necazul era ca se discutau la nesfirsit. Cel mai penibil rol l-a intruchipat Ana Blandiana, o femeie careia chiar ii intrase in cap ca poate sa dea sfaturi in materie de politica unor oameni precum Coposu, Cunescu, Diaconescu sau Ratiu. Dar in numele democratiei toti trebuiau sa o suporte in calitatea ei de presedinta a Aliantei Civice. Coposu mi se confesa din cind in cind: "Oare imi mai da mult lectii cucoana asta?" Secondata de un gazetar precum Petre Mihai Bacanu, aceasta doamna venea cu propuneri care il cufundau in inmarmurire pe Coposu. De pilda i se nazarise ca n-ar fi rau ca parlamentarii sa fie chemati la sediul Conventiei pentru a li se pune intrebari. Sa pui intrebari parlamentarilor ar fi presupus infiintarea unui grup al inteleptilor priceputi la toate, si mai cerea ca parlamentarii sa fie tratati ca niste scolari a caror buna purtare se masura dupa sirguinta cu care isi faceau lectiile de-acasa, sirguinta masurata, fireste, dupa zelul cu care raspundeau exigentei Anei Blandiana. Iar cea mai neverosimila idee a fost ca alegerea candidatului Conventiei la Presedintie sa se faca pe baza de concurs! "Ce concurs, domnule", ii spuneam lui Coposu, "cum vine asta? Ce, ma rog frumos, ii intrebati? Si care vor fi criteriile dupa care veti hotari care e cel mai potrivit? Daca le puneti intrebari de cultura generala, cistiga Manolescu, un intelectual cit se poate de stimabil, dar fara culoare, si mai ales fara vina politica. Daca le puneti intrebari de politica externa, cistiga Ratiu, nu mai incape vorba. E drept, in cazul lui Constantinescu nu stiu carui domeniu ar trebui sa-i apartina intrebarile pe care sa i le puneti ca sa cistige si el. Geologia n-are legatura cu presedintia!Azi nu mai am nici o urma de ranchiuna fata de cel ce m-a revocat din functia de prim-ministru, dar la drept vorbind, dintre candidatii la presedintia Conventiei si implicit la cea a republicii, cel mai sters era Constantinescu. Era genul de om alaturi de care puteai sta mai multe ore in aceeasi camera fara sa-ti amintesti ca l-ai intilnit. Nu lasa urme ale trecerii lui printre oameni, atit de discret si de modest era. Cind se aseza pe scaun, statea pe marginea lui, intr-o postura de smerenie stinjenitoare, de ajungeau si ceilalti sa se simta prost in prezenta lui. Cind Coposu mi-a pomenit prima oara de Constantinescu, a trebuit sa fac eforturi ca sa-mi amintesc cine era. "Cum, nu-ti amintesti, Radule, a fost la noi la sediu, la conferinta de presa, statea in ultimul rind." Intr-adevar, acum mi se trezise memoria, dar degeaba, nu vedeam ce legatura poate fi intre acest om si functia de presedinte. Avea o fire ce parea vesnic stresata, era ingindurat fara ginduri si incordat fara tensiune interioara. Neindoielnic ca Emil Constantinescu a incasat enorm de multe in cadrul Conventiei Democrate, dar a stiut sa inghita in sec primind senin orice critica si rabdind totul pina la capat. Era un om care stia sa asculte ce spune celalalt, o calitate greu de intilnit astazi. Prin atitea umilinte a trecut omul asta in sedintele Conventiei incit nu am cum sa nu-i recunosc stofa de luptator si indirjirea de biciuit cu care a putut sa indure totul. Eu unul nu cred ca as fi putut trece prin ce a trecut el. El insa a putut, a invatat sa astepte, si in final a reusit. Coposu l-a acceptat pentru ca avea in vedere alegerile, in care una dintre problemele grave era imaginea pe care nu o puteam sterge din mintea romanilor, aceea de fiinte razbunatoare ce vor declansa, de indata ce vor lua puterea, o vinatoare de vrajitoare, pedepsind in masa toti fostii membri de partid. Constantinescu reprezenta in aceasta privinta leacul cel mai bun, fusese secretar de partid in Universitate, iar sustinerea lui de catre taranisti era semnul cel mai clar ca nu la razbunare ne statea mintea.Judecind retrospectiv si sine ira et studio, cred ca cel care merita sa fie presedintele Conventiei era Ratiu. Ardelean ca si Coposu, era, spre deosebire de acesta, bogat. Din toata fiinta lui rezbatea patina educatiei britanice. Ratiu gindea sincer democratic, si pe deasupra gindea, nu-si schimba atitudinea in functie de interlocutor. Din pacate romanii vedeau in el capitalistul feroce care venise in 1990 sa cumpere tara. Spirit disciplinat, respecta deciziile luate in partid, neiesind niciodata in presa ca sa-si exprime nemultumirea fata de colegii de partid. Dar cum era singurul contracandidat serios al lui Coposu, acesta l-a ostracizat politic, impingindu-l undeva la marginea partidului. In 1990 Ratiu adusese imediat o tipografie si vroia chiar sa intemeieze un post de televiziune. Ambele proiecte au fost zadarnicite de premierul de atunci, Petre Roman, a carui mina a scris pe hirtia de cerere a lui Ratiu "Nu se accepta". Tipografia aceea avea sa zaca ceva vreme pina cind Ratiu avea sa reuseasca sa infiinteze Cotidianul, primul ziar cu alura occidentala din Romania. In schimb, proiectul unui post de televiziune a fost abandonat. Ratiu ar fi trebuit sa faca parte din Structuri ca sa i se permita infiintarea unui post de televiziune.Din pacate, cu Ratiu taranistii au vadit pentru prima oara simptomul unei boli de care aveau sa sufere pina la moarte, adica pina la alegerile din 2000: refuzul de a-si sprijini propriul lider. Caci asta s-a intimplat cu Ratiu, n-a fost sprijinit de proprii lui taranisti. E drept ca tonul fusese dat de Coposu, care, desi nu o marturisea, il respinsese de la inceput pe Ratiu din teama aceea irepresibila pe care nu o poti avea decat in fata unui om despre care stii bine ca, fiindu-ti egal, iti poate lua locul. Da, lui Coposu i-a fost teama de Ratiu, de amenintarea pe care acesta o reprezenta pentru scaunul de presedinte al partidului. O data tonul dat, Ion Ratiu s-a pomenit inconjurat de un zid de antipatie politicoasa care l-a tinut pina la moarte departe de friiele partidului. Un om care nu a fost folosit niciodata la adevaratul potential, si asta in ciuda loialitatii de netagaduit fata de Partidul Taranesc. Lipsit de un curent favorabil de opinie si tinut la marginea functiilor de conducere, s-a multumit sa se inconjoare cu simpatizanti de mina a doua, ca de pilda Ioan Avram Muresan, al carui respect pentru Ratiu avea un corespondent direct in avantajele financiare capatate de pe urma sederii in apropierea fostului om de afaceri britanic.Spuneam asadar ca sedintele Conventiei durau interminabil, de pilda se discuta doua ore un banal comunicat de presa ce nu depasea o pagina, de parca de fiecare cuvint din acel comunicat de presa ar fi depins soarta si prestigiul Conventiei, sau se dezbateau la nesfirsit procentele de reprezentare a fiecarui partid in Conventie, sau aveau loc certuri fara capat spre a se hotari care din partide e mai important decit altele si cine e partidul fanion al Coneventiei. De parca dezbaterile acelea cu alura de gilceava ar fi putut hotari acolo, la masa, ce partid joaca un rol mai insemnat si care nu. Ar fi fost indeajuns sa priveasca in afara incaperii in care se aflau ca sa vada ca liberalii se scindau spre a se uni si se uneau spre a se dezbina din nou. Oricit de scirbit sint acum de mincatoriile din PNTCD, nu pot sa nu observ ca taranistii au asigurat o elementara armonie interioara in cadrul Conventiei si in perioada premergatoare alegerilor din 1996.A existat atunci un patos al politicii care ii stringea la un loc chiar si pe adversarii ireconciliabili din PNTCD. Pe deasupra, pe taranisti ii unea increderea in viitor si in acest om providential care a fost Corneliu Coposu. Imaginea taranistilor in ochii multimii se imbunatatise simtitor la sfirsitul anului 1995, nu mai erau priviti ca niste dusmani ai poporului in a caror minte salasluia doar gindul de a pune mina pe putere pentru a se razbuna. La fel, Corneliu Coposu incepea sa fie agreat de populatie, tot mai multi romani simtind cine era adevaratul magistru al politicii romanesti. Valul de ura ce se revarsase la inceput asupra lui scazuse, iar loviturile pe sub centura ale propagandei Structurilor isi pierdusera vigoarea.Dar chiar asa, in ciuda limpezirii apelor, evolutia taranistilor a fost inversa fata de a liberalilor. In timp ce acestia si-au epuizat pofetele de discordie pina la alegerile din 1996, devenind apoi uniti, taranistii si-au descoperit aceasta aptitudine o data ajunsi la putere, lucru inexplicabil si stupefiant pentru orice minte lucida. O explicatie e moartea lui Corneliu Coposu. Cita vreme acest om a condus, toate orgoliile si intrigile au fost pastrate intr-o stare de semilatenta. E gresit sa se creada ca uneltirile de culise nu au existat si ca frecusul dintre factiuni ar fi lipsit cu totul. Nu, ele de existat au existat, dar prezenta lui Coposu anihila orice rabufnire fatisa a patimilor spre putere a arivistilor din partid. Disparitia lui a insemnat stergerea singurului focar de autoritate in fata caruia se inchinau cu totii. In lipsa unui om de anvergura lui Coposu, frustrarile si jocurile de culise au rabufnit chiar la congresul din ianuarie 1996, dar punctul culminant avea sa fie atins din clipa cistigarii puterii. Fara Coposu, Partidul Taranesc a fost precum o corabie in deriva ai carei mateloti, in loc sa se agate de cirma sprijinind-o pina la capat intr-o directie buna, s-au transformat ei insisi intr-un balast covirsitor ce a depasit capacitatea de pescaj a navei. Si cind spun "cirma" ma gindesc la singurul prim-ministru taranist pe care l-au avut din rindul lor, iar nu adus din afara, cum a fost cazul lui Ciorbea si Isarescu, un prim-ministru taranist caruia i-au taiat craca de sub picioare fara sa se gindeasca o clipa ca ei insisi au talpile picioarelor sprijinite pe aceeasi craca. Acel prim-ministru taranist am fost eu, iar incuviintarea slugarnica, cu care au acceptat decizia ilegala a presedintelui Constantinescu de a ma revoca a echivalat cu condamnarea la pieire a Partidului National Taranesc.Ma gindesc la Coposu ca la un om a carui disparitie a lasat un gol pe care nu l-a mai putut umple nimeni in PNTCD. Imi amintesc de luciditatea si spiritul patrunzator al acestui om cind a fost invitat la o sedinta a Aliantei Civice, unde i s-a cerut parerea in privinta justetei deciziei luate de Manolescu de a transforma alianta intr-un partid politic. Coposu a fost atunci sclipitor si imi place sa-mi amintesc de el in acea ipostaza. Interventia lui a sunat astfel: "Nu pot sa ma pronunt in locul vostru. In schimb, pot sa va povestesc doua intimplari, sau daca vreti doua parabole, al caror inteles mie mi se pare foarte limpede. Dupa cistigarea alegerilor din 1928, taranistii isi puneau problema cine este cel mai indreptatit sa ocupe functia de ministru al Finantelor. Candidati erau doi bancheri si un profesor de economie, nimeni altul decit Virgil Madgearu. Cerindu-i se parerea lui Maniu, acesta a spus: > Si astfel Madgearu a ajuns ministru.A doua parabola: In tineretea mea, la Cluj, unui evreu bogat i se imbolnavise grav sotia. Suferea de un sindrom de casexie (stare generală proastă a organismului, comună mai multor boli, care se manifestă prin tulburarea funcţiilor organismului, prin slăbire şi anemie extremă, prin scăderea temperaturii corpului n.r.) a carui etiologie nu i-o putea stabili nimeni. Dupa ce a consultat nenumarati medici din strainatate, evreul s-a oprit si asupra unui medic roman foarte bun, dar bolnav el insusi de arghirofilie (iubire de bani n.r.). Medicul roman reuseste ceea ce nu reusisera ceilalti, vindecind-o pe nepretuita sotie. Drept multumire, evreul se duce la medic cu o caseta frumos incrustata. Medicul, caruia numai culoarea banilor ii provoca placere, ii spune taios evreului ca el nu o caseta vrea, ci un onorariu de 6 milioane de lei. Si atunci, evreul deschide caseta, scoate din ea 6 milioane si pleaca spunindu-i: > Si acum sa va explic sensul acestor parabole. Voi, ca Alianta Civica, sinteti magister, voi exercitati o influenta mult mai mare asa cum sinteti acum decit daca ati cobori la rangul de partid. Acum aveti o voce a voastra de neconfundat. Asa cum sinteti acum, sinteti precum caseta cu 100 de milioane. Daca va transformati in partid, veti deveni unul din cele vreo 200 de partide cite sint in tara, v-ati pierde identitatea, asa ca va pacaliti dind cu piciorul la 100 de milioane ca sa luati doar 6 milioane. Ramineti magistri si cu caseta de valori plina, altminteri va veti pierde pe drum." Nu a fost ascultat, iar rezultatele se stiu. Partidul caruia i-a dat nastere Alianta Civica a sucombat relativ repede.In 1995, cind ne pregateam de congres si de alegeri, aflindu-ma la Coposu acasa, i-am cerut sa ne retragem in camera alaturata. I-am marturisit atunci lui Coposu ingrijorarea mea ca nu sintem pregatiti pentru guvernare si ca Emil Constantinescu nu e candidatul cel mai nimerit. Desi invatase mult in toti acesti ani, Constantinescu raminea un om sters, ii lipsea forta aceea fara de care nu poti fi un lider in spatele caruia toti sa se alinieze de la sine. Era caldut si uman, dar fara staif de conducator. Coposu a incuviintat: "Nu e exact omul care ne trebuie, dar altul nu avem. Apoi numai cu un fost secretar de partid putem sa risipim teama romanilor ca taranistii se vor razbuna pe fostii membri de partid. Raminem cu el, iar dupa alegeri vom colabora cu alte partide. E drept ca in Petre Roman sau Dinu Patriciu nu poti avea incredere, sint alunecosi, pina miine isi schimba parerea de citeva ori, dar nu avem de ales. Oricit de nepregatiti sintem, a nu participa la guvernare in cazul cistigarii alegerilor ar fi o dezertare." Tot atunci am discutat componenta viitorului guvern taranist si i-am exprimat dorinta mea de a ramine in Senat, neintrind in echipa guvernamentala. Doream, cel mult, postul de guvernator al Bancii Nationale. Pare straniu, dar cita vreme a trait Coposu, gindul meu nu se indrepta catre guvern. "E bine ca nu vrei un portofoliu ministerial, trebuie sa fii pastrat, nu trebuie sa-ti deteriorezi imaginea! Dar nici cu banca nu merge, ca ar insemna sa iesi din politica, iar eu am nevoie de tine aici, in partid." "Dar de ce, ce gind aveti cu mine?" "Nu stiu inca. Te vreau undeva in pertid, de aceea trebuie sa mai astepti." Nu a vrut sa-mi spuna si eu nu am insistat. Aveam sa aflu in ziua mortii lui, ce gind avea cu mine, cind am primit foaia pe care Coposu lasase ca testament dorinta lui ca eu sa fiu presedinte executiv al partidului, iar Ciumara secretar general. Fireste ca acea hirtie nu a facut nici cea mai mica impresie asupra lui Diaconescu sau Galbeni. De la al doilea nici nu ma asteptam la altceva, dar la Diaconescu sperasem ca reactia sa fie alta. "Bine, dar hirtia asta nu are nici o valoare, i-a fost luata cu forta lui Coposu, poate ca nici nu mai era constient cind a semnat!" a biiguit Galbeni, si de atunci profesorul acesta de geografie, cu chip de gnom si cu suflet de iasca, a iesit definitiv din orizontul afectiv al vietii mele. La acele cuvinte m-am suparat cu adevarat. Pina unde poate merge reaua-credinta a unora, de vreme ce pot insinua ca eu i-am smuls cu de-a sila lui Coposu o declaratie ce-mi era favorabila? Mi-am amintit atunci de un pasaj care m-a impresionat mult dintr-o carte de interviuri a Seniorului: "Crima majora a comunismului a fost instaurarea si cultivarea complexului relei-credinte." Tot in timpul aceleiasi discutii, Coposu a luat in cintar si posibilitatea ca noi sa cistigam alegerile in timp ce prezidentialele sa fie cistigate de Iliescu. "S-ar putea ca alegerile sa ne scoata pe noi invingatori. Vom colabora atunci cu PD si UDMR. Dar cu Iliescu ce facem? Are mari sanse, caci romanii se regasesc in el, in chipul lui, in vorba lui si chiar in viclenia lui. Eu si Iliescu nu putem comunica. E un prag psihologic care ne desparte, de aceea ori de cite ori am vorbit cu el n-am ajuns la nici o invoiala. E parca o forta nevazuta intre noi care obtureaza comunicarea. Trebuie tu sa te duci la el si sa incerci apele, vezi cum priveste o coabitare contranatura intre un guvern de dreapta si un presedinte de stinga." Zis si facut. Prin intermediul unor fosti colegi de facultate, care acum erau ofiteri in SRI, am stabilit o intilnire cu Ion Iliescu la Cotroceni. Prima intilnire s-a petrecut in 1995, si am fost mandatat de Coposu personal. Mi-amintesc ca Iliescu a fost foarte precaut chiar si in privinta camerei pe care a ales-o pentru a discuta cu mine. Nu vroia ca discutia noastra sa ajunga la urechile altora. Discutia a debutat cu un preambul general in care ne-am dat glas conceptiilor despre economia tarii. Am descoperit in el un cunoscator avizat al chestiunilor economice, cum a ramas si pina azi. In plus, cunostintele lui economice, desi la inceput erau etatiste (etatism-teorie conform căreia rolul statului este primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale n.r.), cu timpul s-au nuantat. Dar trebuie sa ai rabdare ca sa-l asculti. Pina ajunge sa puna punctul pe i descrie nesfirsite rotocoale de consideratii globale, transformind orice convorbire intr-un seminar de analiza teoretica. Dupa acel preludiu teoretic, am intrat in miezul problemei. L-am intrebat ce parere are despre o coabitare a unui guvern de dreapta cu un presedinte de stinga. Iliescu nu a avut nimic impotriva, credea ca o astfel de coabitare este viabila, chiar am pomenit citeva nume de posibili ministri, dar nu am stat sa alcatuim in amanunt structura guvernului. A doua intilnire, tot pe aceeasi tema, s-a petrecut dupa moartea lui Coposu, in vara lui 1996. Stiam deja ca vom cistiga alegerile, si mai stiam ca Iliescu avea cea dintii sansa. De asta data am fost mandatat de Diaconescu. Intilnirea s-a petrecut tot la Cotroceni, cind am capatat certitudinea ca perspectiva unui guvern de coalitie i se parea plauzibila lui Iliescu. Am accentuat atunci ca din acel guvern de coalitie PDSR nu avea sa faca parte, iar Iliescu si-a dat acordul.Reversul negativ al acestor intilniri a fost ca Emil Constantinescu a aflat de ele, si cred ca aceasta a fost radacina relelor dintre mine si el. Constantinescu venea in politica, cu o viziune idilica si sentimentala, de care s-a lepadat de indata ce a ajuns presedinte. Pina atunci insa, credea ca politica PNTCD trebuia sa fie una de loialitate neconditionata fata de presedintele Conventiei. Pentru mine insa Conventia era una, iar PNTCD alta. Conventia, stiam prea bine, era o asociere temporara, dictata de nevoia de a crea o contrapondere in fata partidului lui Iliescu. Atit si nimic mai mult. Iar presedintele Conventiei era reprezentantul Conventiei, iar nu liderul Partidului Taranist. De lucrul acesta Constantinescu a fost convins cita vreme a trait Coposu. Si era convins pentru ca in Coposu aflase un lider cu neputinta de influentat, un om al carui cuvint, cind era rostit, nu cersea incuviintarea altora, ci dicta ascultarea lor. Venirea lui Diaconescu la conducerea PNTCD i-a schimbat convingerea, caci si-a dat seama ca Diaconescu nu poate fi un om al hotaririlor ferme si nenegociabile, putind fi in schimb un sprijin docil pentru presedintele Conventiei. Cum asupra liberalilor, pedistilor si udemeristilor Constantinescu nu avea nici o influenta, isi canalizase toata ardoarea de conducator asupra PNTCD, pe care il privea ca pe o ograda proprie in care poate sa traga toate sforile. Si lucrul acesta i-a reusit datorita obedientei lui Diaconescu, Galbeni si coteriei lui. Da, Constantinescu a facut aproape ce a vrut in PNTCD. L-a luat pe un nimeni ca Ciorbea, pe care tot Coposu il creditase drept candidat la primarie din partea Conventiei, l-a facut prim-ministru la sugestia Aliantei Civice si apoi, culmea, mai vroia sa-l faca si vicepresedinte al PNTCD: asa, peste noapte, si dintr-o data, ba chiar cu consimtamintul lui Diaconescu. Si chiar a reusit acest lucru in ciuda opozitiei mele, caci a putut sa incalce toate regulamentele partidului si sa faca dintr-un fost lider sindical vicepresedinte al partidului de guvernamint. Tandemul Diaconescu-Constantinescu se infiripase in sedintele Conventiei, unde Constantinescu cauta tot timpul sprijin in liderul taranistilor cind avea de impus o idee in fata liderilor celorlalte partide din arcul Conventiei: "Nu-i asa, domnule Diaconescu?" venea invariabil intrebarea lui Constantinescu, iar Diaconescu, fericit ca era bagat in seama, incuviinta pe loc cu recunostinta. Asadar Constantinescu a putut sa faca in PNTCD cam tot ce a vrut. Ce n-a vrut a fost ca eu sa fiu prim-ministru, dar atunci nu a avut nici un alt contracandidat scos peste noapte din mineca.Dar pina in 1995 relatiile mele cu Constantinescu au fost neutre. Ele s-au deteriorat dupa moartea lui Coposu, cind accentuarea sfadelor din partid a preschimbat PNTCD intr-o grupare vulnerabila si cind am simtit instinctiv ca daca cineva nu se opune presedintelui Conventiei pentru a-i da de inteles ca PNTCD e in afara influentei lui, atunci partidul va fi arendat de presedintele Conventiei Democrate. Coposu nici nu murise bine, si toti taranistii se gindeau deja la congres. La cererea mea, congresul a fost aminat cu o luna, pina in ianuarie 1996. Ar fi fost un afront la adresa amintirii acestui om sa tinem congresul in aceeasi luna cu moartea lui, cind sub masca cernita a unui prefacut doliu, toti si-ar fi aratat chipul ahtierii de a urca in ierarhia partidului. La congres urma sa se hotarasca Delegatia Permanenta a BCCC-ului. Doar presedintele era ales de cvorumul congresului. Inainte sa moara, Coposu mi-a repetat mereu ca tine mortis ca eu si Ciumara sa fim prieteni, pentru ca de colaborarea noastra va depinde soarta partidului. Asa ca eu si Ciumara ne intilnisem, inainte de moartea lui Coposu, de citeva ori in cadru privat, cazind de acord sa formam o echipa. Ciumara era agreat de Coposu. Dar armonia dintre noi a durat pina la alegerea mea ca secretar general al PNTCD. Atunci, pentru ca nu avea dreptate, nu am acceptat sa-l sprijin pe Ciumara intr-un conflict local de la filiala organizatiei PNTCD Constanta. Ciumara nu a putut sa treaca cu vederea acest gest al meu. De atunci, s-a indepartat de mine, indepartare care s-a accentuat in timpul lui Ciorbea si apoi in timpul mandatului meu de prim-ministru.Moartea lui Coposu a proiectat PNTCD-ul in prim-planul constiintei nationale. In ultimul an de viata, credibilitatea lui in Occident era enorma, egalind-o pe cea a lui Ratiu. Chiar murind, omul acesta isi mai facea inca o data datoria fata de partid, marindu-i popularitatea la niste cote de nebanuit inainte. Romanii abia atunci si-au dat seama ce om pierdusera. Am purtat pe umeri sicriul lui Coposu. Atunci am dat un scurt interviu Antenei 1, fiind intrebat cum stau lucrurile in PNTCD si in Conventie, dupa moartea lui Coposu, si daca in continuare Conventia va merge pe acelasi candidat. Am raspuns: "Corneliu Coposu isi daduse seama ca Emil Constantinescu nu e alegerea cea mai buna!" Interviul a fost dat pe post, iar Constantinescu si-a mai notat in raboj inca un gest neamical fata de el. Daca nu ar fi fost adevarat ce am spus, poate ar fi avut dreptate!La congresul national al PNTCD din ianuarie 1996 lipsa lui Coposu a preschimbat partidul intr-un loc de negociere generala a fiecarei functii si fiecarui loc din Delegatia Permanenta. Se formasera in prealabil grupari propunind liste de candidati proprii pentru functiile de conducere. Aparusera tot felul de combinatii ciudate intre felurite persoane. Daca s-ar pastra acele hirtii, ele ar fi extrem de instructive privind starea de spirit din partid. Aceasta circulatie a listelor a fost pina in 2000 o caracteristica generala a tuturor adunarilor taraniste in cursul carora se faceau alegeri, si asta indiferent de nivelul alegerilor. Cu timpul, neincrederea dintre aceste grupari avea sa devina atit de mare incit se controla in prealabil fiecare vot, care de altfel era secret si, in plus, se bifa numele de pe liste.Spre deosebire de congresul anterior, acum se hotarise ca pentru fiecare functie sa existe doi candidati, nu cum se intimplase cind Coposu candidase de unul singur. La presedintie candidati au fost Diaconescu si Ratiu, dar se stia ca Ratiu nu are sanse, respingerea lui de catre Coposu plutind ca o umbra malefica asupra sa. Eu am candidat contra lui Dejeu la functia de secretar general. Am cistigat fiindca, in afara de sprijinul coteriei Galbeni-Opris, Dejeu nu avea sustinere in filialele din tara. La functia de prim-vicepresedinte, au candidat Tepelea si Galbeni. Galbeni ar fi vrut sa fie secretar general, dar stiind ca nu ma poate invinge, a preferat sa concureze, tot fara sanse, la functia de prim-vicepresedinte. Traditia taranistilor spune ca daca presedintele e muntean, vicepresedintele trebuie obligatoriu sa fie ardelean, asa ca Tepelea, ardelean sobru si intelectual de rasa, a fost ales prim-vicepresedinte. Dispersia de voturi din congres le provoca nelinisti mai tuturor arivistilor ce isi descoperisera dupa moartea lui Coposu veleitati de sefi. In afara mea si a lui Diaconescu, cam tuturor le-a tremurat fundul de frica, nestiind daca vor intra sau nu in Delegatia Permanenta sau in BCCC. Cele mai influente grupari din PNTCD erau in numar de trei: cea a lui Vasile Lupu si a fratilor Boila, cea a lui Ionescu-Galbeni si cea a lui Ratiu si Muresan. Trecerile dintr-o grupare in alta se faceau si se desfaceau intruna, fiecare sondind terenul si incercind sa aleaga varianta care il favoriza cel mai mult. Opris bascula dintr-o grupare in alta, aflindu-se simultan pe mai multe liste. Inainte de congres, discutiile si listele se succedau intr-un ritm ametitor. La un moment dat, in biroul meu din Senat, a venit "lista" Boila-Muresan. Am inceput sa discutam si tocmai atunci am fost anuntat ca vine o alta "lista". A trebuit sa-i scot pe primii pe o alta usa. La hotelul Bucuresti, unde erau cazati participantii la Congres, in noaptea premergatoare alegerii componentei forului superior al partidului nu prea s-a dormit. S-au facut ultimele miscari de trupe nocturne, s-au pus la punct ultimele liste, s-au incheiat si ultimele negocieri. In aceeasi noapte s-au aliat fosti dusmani si s-au certat fosti prieteni. S-au reimprietenit fosti prieteni certati si s-au dezbinat din nou fosti dusmani impacati. S-au facut promisiuni si s-a vorbit cit pentru tot timpul cit taranistii trebuisera sa taca sub Coposu. Cel mai abil a fost, culmea, Vasile Lupu, care, cu volubilitatea lui imbufnata de copil credul si naiv, a reusit sa-i pacaleasca pe toti, convingindu-i sa-l treaca de fiecare data pe listele de propuneri. Si asta pentru ca le-a lasat tuturor impresia ca are un sprijin larg si sigur din partea filialelor din Moldova, cind de fapt nu avea nici unul.Rostul unui congres nu e doar de a alege forul superior, dar si de a da impresia filialelor de judet ca participa si ele la soarta partidului. In realitate, toate listele se aranjau si se vor aranja prin jocuri de culise, singura putere si implicit singura libertate a unui membru de partid fiind aceea de a vota un candidat din doi. Dar componenta listelor, adica numele celor care sint alesi drept candidati, este de obicei treaba liderilor. Congresul a trecut. Diaconescu era presedinte, Tepelea prim-vicepresedinte, iar eu secretar general. In BCCC intrasera toti cei care reusisera sa se iteasca deasupra altora prin negot de functii: Dejeu, Galbeni, Opris, Muresan.Inainte de alegerile parlamentare, cind molima pronosticurilor se dezlantuise si cind se vehiculau tot felul de nume pentru functia de prim-ministru in cazul cistigarii alegerilor de catre Conventie, am precizat intr-o conferinta de presa ca viitorul prim-ministru nu poate fi decit taranist. Era doar o parere de-a mea. Dar ca si in cazul altora, repetata, ea a devenit treptat un adevar irefutabil. Pina la moartea lui Coposu, nu avusesem nici o intentie de a dobindi functia de premier, caci stiam ca hotarirea viitorului prim-ministru cadea in seama lui Coposu si numai a lui. Si ceea ce spunea Coposu nu putea intimpina impotrivire din partea nimanui, nici macar a lui Constantinescu. Ma rog, alta anvergura, alta fermitate, cum la Diaconescu era cu neputinta de gasit. In sinea mea speram la functia de presedinte al partidului, si intr-acolo imi indreptasem gindurile. Dar cum Coposu murise fara sa-si numeasca precis, intr-o sedinta cu toti membrii BCCC-ului, succesorul, precum si varianta pe care o gasea el ca fiind cea mai viabila pentru structura BCCC-ului, garnitura de batrini taranisti a gasit de cuviinta sa-si conserve functiile. Sint incredintat ca Seniorul isi daduse seama ca nu e indeajuns sa fi fost detinut politic ca sa ai automat stofa de om politic, si isi mai daduse seama ca PNTCD nu poate scapa de emblema pe care o primise, cea de partid al septuagenarilor, decit schimbind radical conducerea partidului cu o garnitura noua. Si ar fi facut-o daca nu murea chiar in luna in care urma sa aiba loc congresul national al PNTCD. Ce a urmat se stie, sfatul batrinilor alcatuit din Diaconescu, Galbeni, Dejeu si Tepelea a dat un suflu nou partidului, dar un suflu purtind acelasi iz de senectute fastuoasa. In timp ce in Ungaria Viktor Orban introdusese in statutul Partidului Tinerilor Liberali indicatia expresa ca nici o functie de conducere nu poate fi avuta de un membru a carui virsta depasise 35 de ani, in acelasi timp in PNTCD sfatul inteleptilor batrini gasea un prilej de mindrie in vigoarea cu care se pastrau in functii de conducere. Rezultatul a fost ca imediat dupa congresul din 1996 am inceput sa ma gindesc serios la guvern si la functia de prim-ministru. Diaconescu nu putea fi prim-ministru, o stia prea bine, asa ca imi venea mie rindul la functia de premier. Puteti sa o puneti pe seama vanitatii sau a ambitiei mele, dar stiam ca in acel moment, in anul 1996, nu era altcineva in partid mai potrivit pentru functia de premier. Atuurile mele erau doua. Mai intii, eram printre putinii taranisti care se intelegeau foarte bine cu adversarii politici, nu aveam antipatii de netrecut care sa-mi obtureze legatura cu oameni din toate institutiile statului. In al doile rind, declarasem ca voi promova o adevarata reconciliere nationala. Cu o luna inainte de alegerile prezidentiale si parlamentare, dintre cele trei nume vehiculate peste tot drept candidati la functia de premier, Ciumara, Spineanu si Radu Vasile, al meu era cel mai des pomenit.In campania electorala din 1996, am preferat sa merg peste tot ca om al PNTCD si nu sa fac campanie electorala in sprijinul Conventiei. Intelegeam rostul Conventiei, dar pentru mine PNTCD era mai important. Despre Contractul cu Romania am pomenit o singura data, fiindca stiam ce populism feroce ascundea el. Acela n-a fost un document programatic, ci tentativa de a vinde iluzii multimii. Ideea acestui program i-a venit lui Constantinescu la sugestia lui Petre Mihai Bacanu, caci asa vazuse gazetarul roman in campania politica din SUA, unde republicanii lansasera in campania electorala un contract cu America. Constantinescu, neverosimil de sugestionabil cind era vorba de Blandiana sau Bacanu, a hotarit ca e bine ca CDR sa intocmeasca un program asemanator. S-a alcatuit o comisie pentru intocmirea Contractului, din partea taranistilor facind parte Noica, Ciumara si Spineanu. Ironia utopica a acelui contract era ca partidele din Conventie, toate de dreapta, porneau in alegeri cu un program de stinga. Iar greseala cea mai mare era ca in program se lucra cu cifre, se promiteau mii de locuri de munca si zeci de miliarde de dolari investitii straine, se garanta ca la dispozitia Conventiei stau 15 mii de specialisti gata sa-si ofere concursul tehnocratic la revigorarea climatului economic din tara. Cind s-a pus problema partii macroeconomice a programului, m-am dus eu insumi la sediul Conventiei spre a-mi spune parerea. Acolo se aflau Ciumara, Noica, Catarama. Am incercat sa le explic ca este o gafa sa pui cifre intr-un program electoral care se vrea un document serios si elaborat in maniera profesionista. Degeaba. Cel putin la volumul de investitii straine, unde se prevedeau nici mai mult nici mai putin decit 50-70 de miliarde de dolari, am avut de-a face cu o scena comica al carei protagonist a fost Catarama. Intrebindu-l cum de a ajuns la 70 de miliarde si nu, sa zicem, la 100 de miliarde de dolari. Catarama mi-a dat un raspuns care ar trebui sa figureze in toate manualele de prostie crasa. "Pai uite cum am gindit: Polonia are o datorie externa de vreo 40 de miliarde de dolari, iar Ungaria de vreo 30 de miliarde de dolari. Deci 30 cu 40 fac 70 de miliarde, iar daca e sa luam un numar mai moderat, atunci 50 de miliarde." Am ramas nauc, nu imi venea sa cred ca auzeam ce auzeam. "Ce au a face, domnule, datoriile externe ale unei tari cu investitiile straine?" Raspunsul lui Catarama nu i-a dezmintit stiinta economica: "Pai si Romania e tara mare!" A trebuit sa-mi string toate rezervele de rabdare ca sa nu plec imediat de acolo, incercind totusi sa-i spun ca indiferent ce legatura obscura gaseste el intre datorii si investitii, cifrele pomenite sint curata si sfruntata minciuna, ca atitia bani nu vor investi strainii in Romania nici in zeci de ani de acum incolo, si ca cifra trebuie micsorata cit mai mult. "Hai, domnule Catarama, pune macar 10 miliarde de dolari", am inceput sa glumesc, "ce te costa!" M-am ridicat si am plecat, stiind in sinea mea ca pe acolo nu mai aveam sa calc.In campania electorala am mers deci alaturi de Diaconescu, in numele PNTCD. Atunci ne-am legat mult unul de altul si pina astazi ii port simpatie lui Diaconescu, in ciuda slabiciunii pe care a dovedit-o ca presedinte al PNTCD. De aceea, nu-mi pot explica, sentimental, cum de m-a lasat Diaconescu la momentele de ananghie. Dar numai sentimental, caci, politic vorbind, sint incredintat ca Diaconescu va fi convins pina la moarte ca a facut bine dindu-i lui Constantinescu acordul ca eu sa fiu revocat din functia de premier.Oriunde mergeam, Diaconescu lua mai intii el cuvintul, vorbea ce vorbea, ca apoi sa spuna invariabil: "Si acum dau cuvintul domnului Radu Vasile, care o sa va explice tot!" Ceea ce trebuie sa stie un poiltician intr-o campanie electorala e ca i se cere sa aiba un raspuns pregatit la cele mai incredibile, mai absurde sau mai timpite probleme pe care le poate ridica un auditoriu. Atunci am aflat ce bine imi prindea experienta didactica de la ASE, caci de cum intram intr-o sala simteam imediat starea de spirit ce domnea in ea, pregatindu-ma in consecinta. A controla o sala insemna a porni de la dispozitia generala a salii pe care o preiei din mers, pentru ca apoi sa o modifici dupa cum vrei. Cind aveam de-a face cu chipuri ostile, o gluma schimba totul. Nu am fost si nu voi fi vreodata un vorbitor patetic, puterea mea de persuasiune tine de fermitatea si sinceritatea cu care spun ce spun, o fermitate pe care insa puteam sa mi-o modulez imediat intr-o stare de seninatate frizind voiosia. Mi-amintesc ca intr-o seara am ajuns intr-o comuna din Teleorman linga Dunare pe la ora 22. Era intuneric deplin si citiva zeci de tarani ne asteptau inca. M-am urcat cu Diaconescu pe un podium improvizat din lemne, cu o singura treapta, luminat chior de un bec atirnind de o sirma, si, inainte de a incepe sa vorbim, am auzit in spate citeva voci recalcitrante. Cine nu stie sa potoleasca imediat citeva spirite incinse isi pierde imediat autoritatea in ochii celor care il asculta. Asa ca trebuia sa intervin rapid ca sa nu pierd atentia oamenilor. Am reactionat imediat adresindu-ma celor care vociferau: "Va rog sa veniti aici, in cercul acesta de lumina, ca sa va vad si sa aud exact ce spuneti, daca nu, vin eu la voi", si am dat sa cobor treapta spre a ma indrepta spre ei. Acest singur gest de pornire impetuoasa catre ei i-a inmuiat. Cei aprinsi si-au cerut scuze spunind ca nu cu mine au ce au, ci ca sint nemultumiti de halul in care a ajuns tara. Am preluat tema lor si am inceput sa improvizez. Atmosfera se calmase, iar punctul sensibil al altercatiei pe cale de a izbucni fusese depasit. Dau exemplul acesta ca sa se inteleaga ca in politica, indiferent ca e vorba de pledoarii electorale, de negocieri secrete sau de altercatii cu liderii sindicali, rezolvarea unei probleme se face intotdeauna plecind de la teme colaterale sau amanunte aleatorii, fara nici o legatura cu problema propriu-zisa, dar teme sau amanunte pe seama carora poti crea o stare de spirit prielnica intelegerii, cu conditia sa nu pierzi firul principal al discutiei. Daca am invatat ceva in acesti ani e ca politica e psihologie. Spunind asta nu am de gind sa ofer motive de mindrie psihologilor, deoarece nu la disciplina lor ma refer, ci la dibacia innascuta de a intra in gratiile oricarui om, chiar si atunci cind acel om e fiinta pe care o detesti cel mai mult.Constantinescu nu a uitat ca discutasem cu Iliescu posibilitatea unei coabitari politice, si m-a tinut minte. Imi amintesc ca in plina campanie electorala, pe 10 octombrie, la petrecerea pe care am organizat-o cu taranistii, cind atmosfera era plina de entuziasm deoarece toate sondajele ne dadeau cistig de cauza si cind Diaconescu m-a recomandat ziaristilor ca pe viitorul prim-ministru taranist al Romaniei, Constantinescu m-a sunat sa ma felicite de ziua mea. Din nou "regula de fier" a functionat fara gres: dupa citeva zile, in contrast izbitor cu tonul pe care il avusese in ajun, m-a sunat foarte suparat ca sa-mi spuna ca il tradasem. Nu mi-a spus despre ce era vorba, dar am inteles indata, tot atit de bine ca si el, la ce anume se referea: la intilnirile mele cu Iliescu. Ii jignisem orgoliul, fiindca intilnindu-ma cu Iliescu dovedisem implicit ca nu-mi puneam mari sperante in sansele pe care le avea sa cistige prezidentialele, cum nu imi puneam mari sperante nici in capacitatea acestui om de a fi un bun conducator de stat. Atunci, la telefon, acuzindu-ma ca il tradasem nu facea decit sa ma pregateasca indirect pentru solutia pe care o gasise el pentru functia de premier. Dar de acest lucru aveam sa-mi dau seama ceva mai tirziu.E o metoda uzuala de deconcertare a adversarului sa incepi prin a-l lauda pentru ca apoi, profitind de scaderea vigilentei celuilalt, sa-l supui unui tir de acuzatii si insinuari. Metoda, desprinsa parca din arsenalul de arme psihologice al serviciilor secrete, avea sa-mi mai fie aplicata de Constantinescu si in ajunul revocarii mele. Scenariul acesta nu stiu daca il aplica premeditat sau era rezultatul caracterului lui. Ce stiu e ca de el... - Radu Vasile - Profesor/Scriitor/Politician/Fost Prim Ministru al Romaniei | Facebook | Zootzle
